Focuri de primăvară la Șimon și Măgura

Săptămâna trecută, eu și Marius ne-am bucurat de trei zile de poveste la munte, alături de câțiva prieteni. Prima oprire a fost la Bușteni, pe care l-am regăsit cu nea strălucitoare, râuri zgomotoase și un soare orbitor.

Cu Răzvan Buluș – inițiatorul excursiei, nu ai cum să ocolești vreo expoziție de pictură. Noi am avut șansa să admirăm la Castelul Cantacuzino câteva dintre lucrările lui Henri Matisse – litografii cu motive florale și vegetale, portrete naive și contururi feminine, culori aprinse pulsând în siluete întunecate. Cămașa cu altiță a fost o surpriză bizară… Chipul seren al domniței contrasta amar cu zborul frânt, printre sori, al lui Icar, pe care tocmai îl lăsasem în urmă – un coup de foudre pentru privitor. Matisse mi-a lăsat impresia unui visător naiv ce-și topește fantasmele în linii aparent simple și culori vii, fluide – jazzin the colour, în căutarea armoniei ascunse a universului originar, în forma lui cea mai pură.

După aproximativ trei sferturi de oră, am ajuns și în sătucul de munte numit Șimon. Te învăluie aici o liniște desăvârșită, timpul curge altfel, somnoros și dulce, de nu-ți vine să mai părăsești locurile, ce par uitate de lume…

Căsuțe înclinate, ce stau răsfirate pe dealuri, asemenea unor piese de șah așezate strâmb de o mână nevăzută; gărdulețe de lemn fug către soare, decupând geometric petice de iarbă. La apus, pe omătul abia așternut, umbrele câtorva arbori firavi se roteau lent, precum acele unui ornic străvechi.

După-amiaza s-a încheiat cu delicii culinare pe toate gusturile – la Brandeberg am regăsit atmosfera tiroleză tradițională, autentică, inclusiv în arhitectură rafinată a locului. Tablouri alese pe pereți, lambriuri de lemn și scăunele (în care un alt visător crestase inimioare), picturi delicate deasupra unui șemineu în care ardea focul, uși largi, din lemn și sticlă, prin care ultimele raze încercau să intre…

Pe seară, după un grătar delicios – de parcă flămânzeam de când lumea – a sosit vremea să vedem și un documentar memorabil, doar era Earth Day, numit Home. Nu-mi mai amintesc decât că Gaia era o rană, în care oamenii, orbi și fără inimi în piept, nu încetau să foreze. Răzvan, care alesese filmul, încerca să ne mai îndulcească amarul cu ceai de iasomie.

A două zi, dealurile line erau încă la locul lor. Soarele însă nu voia să-și mai arate chipul, așa că am zburdat în voie, cam zgribuliți, ce-i drept, pe potecile înzăpezite ale lui aprilie. Căpițe de fân picoteau prin văile adânci, la doi pași de cabane părăsite, prin care șuiera vântul de primăvară. La răstimpuri, lătratul unui câine de la o stâna îndepărtată se intersecta cu plutirea în volte a unor păsări necunoscute mie.

Se adânceau apoi prin lăstarii mestecenilor ce se ițeau timid, aproape aurii, pe fundalul albăstriu al munților…

Un drumeag pe care zăpada se topise, străjuit de bârne de lemn, părea că ține într-un echilibru fragil întreaga culme – de o parte și de altă se căscau văile abrupte ale Șimonului.

În ultima zi, pe la amiază, am sosit în satul Măgura. Am lăsat în urmă turla bisericii și ulițele satului, urcând cam anevoie prin zăpadă, către Măgura Branului.

De aici, spectacolul Pietrei Craiului e impresionant, dacă nimeriți o zi însorită, cu nemărginiri albastre… Lumina curge din imenși nori albi, risipită din plin peste dealuri argintate și așezări miniaturale.

Am explorat în voie întregul loc, bucurându-ne de puritatea și de pacea așternută pretutindeni. La un moment dat, Răzvan a apărut surâzător, cu o lingură cioplită de el, dintr-un lemnișor găsit. Apoi, cu vreascuri adunate de pe te miri unde, a aprins un foc din cetini aromate, la care s-au pregătit oarece bucate gustoase.

La întoarcerea în sat, am făcut un mic ocol, aruncând o privire și către Zărneștiul pierdut printre ramuri și șesuri abia înverzite. Ne-am afundat prin pădure, unde zăpada era de un metru.

Mylo, un labrador retriever tare simpatic al unor amici, era cel mai fericit, nici că îi păsa de bocancii noștri uzi – se tăvălea întruna prin omătul pufos.

După o nouă sesiune foto, am coborât din Măgură Mare către sat, pe un drum de țară unde am întâlnit un cioban dornic să stea de povești, ale cărui mioare năzdrăvane cam uitaseră de el și fugeau bezmetice.

La fiecare cotitură a drumului se ivea câte un colțisor plin de farmec – gospodării tradiționale învăluite în liniște și culmi cu arbori fragili, peste care lumina mierie a soarelui se revărsa în valuri… Aripile nu s-au topit.

Lasă un răspuns